Vânătorul momentului perfect

În fiecare zi, cu tot avântul, ne aruncăm în vâltoarea vânătorii de perfecţiune. Căutam acel moment perfect, atât de perfect încât îl putem împărtăşi cu cei mai apropiaţi 500 de prieteni ai noştri.

Sursa: http://pixabay.com

Eram la plimbare în Cişmigiu cu cel mic, alergam pe dealul din spatele unei buturugi când s-a oprit brusc şi se uită. M-am uitat şi eu. Amândoi ne uităm la un grup de fete de liceu (cred) care erau sus în vârful dealului şi îşi făceau poze. Comunicarea lor era legată de calitatea selfie-urilor, de nemulţumiri şi pe care să o aleagă pentru a o posta pe facebook. În care arată că se distrează cel mai bine? Căutau imaginea perfectă care să redea perfect cât de bine s-au distrat în parc.

O prăjitură bună nu este o prăjitură bună dacă nu este am amplasată într-un decor care să o pună în valoare.

Uneori , în astfel de situaţii, încerc să readuc persoana în contact cu momentul şi o întreb: ce gust are? Ce textură? Ce arome simţi?

Ne pierdem capacitatea de a ne bucura de un moment, de a savura o prăjitură, dacă nu există cadrul perfect pentru o fotografie?

Ne trăim momentul prezent “aici şi acum” doar prin lentilei camerei de la telefon şi a Like-urilor primite?

Mai multe universităţi de renume au realizat în ultimii ani studii asupra efectelor “social-media” în rândul utilizatorilor, iar concluzia lor este cam aceeaşi: depresie, stima de sine scăzută şi gelozie sau invidie. Media socială nu este cea care determină apariţia depresiei, dar o susţine sau o potenţează. În acest mediu al social-media ne expunem la reprezentări extreme de idealizate, aşa cum scriam la început despre “distracţia” fetelor în parc, care provoacă sentimente de invidie sau gelozie şi credinţa că, ceilalţi duc o viaţă mai fericită.

Un studiu din Jurnalul de Psihologie Socială și Clinică efectuat de cercetători de la Universitatea din Houston a constatat că o creștere a utilizării Facebook are o corelație cu simptomele depresive și duce la un fenomen psihologic cunoscut sub numele de „comparație socială”.

Ce este de făcut?

În cazul în care dumneavoastră sau cineva drag este afectat de consumul de social-media putem limita timpul petrecut pe astfel de platforme în fiecare zi în favoarea altor activități, sau puteţi apela la un profesionist în domeniul sănătății mintale .

Viața de Psihoterapeut în România

Azi am avut o revelaţie și m-a luat un pic durerea de cap de la efort dar “am trecut peste” wink

Noi cei care activăm în această meserie suntem foarte delicaţi în a ne spune părerea despre ce se întâmplă în meseria noastră. Suntem atât de delicaţi încât nu vorbim nimic despre “culisele” meseriei noastre și a fost nevoie de un scandal monstru în Colegiu ca să ne punem în mişcare! Vom vedea care va fi deznodământul acestei poveşti…

Dar, haideţi să vorbim şi despre noi!

Formarea în psihoterapie e de lungă durată. În majoritatea şcolilor de psihoterapie, decente şi care se respectă, o formare durează câţiva ani și ai nevoie de o diplomă de licenţă în Psihologie, Psihiatrie sau Asistență Socială. Apoi ai nevoie de un loc de muncă sau o familie care te poate susţine financiar câţiva ani după aceea, până termini formarea. Formarea şi analiza personală. După facultate această formare mai durează câţiva ani, între 2 şi 6. Mai e nevoie şi de un master.

Căile Colegiului Psihologilor sunt complicate, misterioase şi întortocheate. Sunt multe comisii care îţi certifică dreptul de liberă practică, plus taxe, timbre etc.

Facultate, Master, Formare apoi constaţi că ai ajuns undeva pe la 28- 30 de ani şi cu foarte multe costuri. Dar nu e suficient, vin formările continue, workshopurile, conferinţele .

Sunt foarte, foarte puţini colegi care trăiesc exclusiv din activitatea de la cabinet, dar mulţi, “marea masă”, au un serviciu de zi şi al doilea job de seară la cabinet.

Până aici nimic deosebit, nimic de comentat. E foarte bine că trebuie să investim în educaţia şi specializarea noastră. Trebuie să fim permanent la curent cu noile informaţii, metode, tehnici, dar sunt câteva aspecte care trebuie discutate, care pentru mine sunt un mare mister şi poate scriind acest articol de blog mă voi lumina şi eu.

1. Consilierul de dezvoltare personală. OK, ce e asta?

Este un curs acreditat de ministerul muncii prin care o persoană obţine, citez: “ Vei dobândi cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice pentru a desfăşura şedinţe de consiliere atât individuale cât şi de grup, atât pentru persoane fizice, cât şi pentru beneficiari persoane juridice, în cazul în care urmăreşti extinderea activităţii şi în mediul business.”

Serios? După un curs de weekend obţii abilitatea de a “desfăşura şedinţe de consiliere atât individuale cât şi de grup . Serios?!

Pot să spun că am participat şi eu la un curs de prim ajutor. Asta mă face medic? Dacă m-am uitat şi la filmuleţe pe YouTube se consideră că sunt specializată? Sau poate dacă mi-am desăvârşit studiile cu dr House?

2. Cursuri şi workshopuri de dezvoltare personală ţinute sau susţinute de persoane care nu au nicio legătură cu domeniul și despre care tu nu ştii nimic.

Citeam mai devreme prezentarea unui workshop de parenting: Frumoooaaasă prezentarea! Mi-a plăcut. Dar 30 de minute mai târziu, după ce am căutat internetul în lung şi-n lat, tot nu am găsit cine îl susţine sau informaţii despre organizator.

Mă întreb dacă genul acesta de evenimente n-ar trebui reglementate cumva.

3. Formări în noi metode terapeutice.

Sună bine! O nouă metodă care mă va ajuta în practică, sigur va fi de mare folos! Durata 2 ani. Cost, câteva mii de euro. Păi ce pot spune ? După o analiză temeinică asupra bugetului şi timpului investit, probabil că va trebui să spun „pas”! Sigur, mi-ar plăcea să învăţ prin “valsul petalelor de trandafiri” (glumă, da?) să îmi ajut clienţii dar… încă 2 ani și mii de euro?!

Toate aceste formari în diverse metode și tehnici chiar trebuie să fie pe perioade atât de lungi? 2 ani? 4 ani? Pentru unii această formare ar veni suplimentar la altă formare… Cine analizează dacă toate aceste formari necesită atât de mult timp?

4. Şi să nu uităm nebunia (oops wink) din ultimul timp cu Colegiul Psihologilor… 

Aici este foarte mult de comentat, dar momentan urmăresc comentariile celorlalţi.

Cam acestea sunt întrebările mele existenţiale.

 

 

La mulți ani de 1 iunie

La mulți ani fericiți copilului nostru interior!

Te invit în această zi specială să-i acorzi un pic de  atenție:
– Cum se simte copilul tău interior?
– Ai grijă de el așa cum ai grijă de ceilalți?
– Îl lași liber să se joace ?
– Îi oferi dragostea și tandrețea de care are nevoie?
– Îl hrănești și îl răsfeți?

Azi e o zi minunată pentru a ne sărbători și copilul interior. Hai afară, la joacă! 🙂