Etica si Psihoterapia

Anul trecut (2018) la Conferinta Scolii Doctorale de Filosfie “TEME, TEHNICI ŞI MODELE DE FILOSOFARE ÎN ACTUALITATE” am ales sa vorbesc despre modul in care doua teme dragi mie se intrepatrund si se sustin reciproc: etica si psihoterapia.

Am sa redau aici putin din lucrarea prezentata atunci in care vorbesc despre psihologie, filosfie si etica in actul psihoterapeutic.

            Obiectul eticii este „cum trebuie sa traim”, iar psihologia pleaca de la premisa ca sunt nenumarate obstacole in psihism, de ordinul motivatiilor inconstiente, care ne fac sa traim altfel decat „cum trebuie sa traim” dupa cerintele unei morale universale.

            Actul terapeutic in perspectiva sa moderna poate fi definit ca fiind orice act benefic, cu rol perceput ca fiind vindecator sau catharsic. Acest act poate fi medical, artistic, prietenesc, consumatorist (terapie prin shopping, „comfort food” etc). Orice persoana sau act poate avea o componenta terapeutica. Astfel actul psihoterapeutic are o mare resursa de creatie si inspirtatie atat din zona stiintifica cat si din zona cotidiana.

            Psihoterapia are baze stiintifice, dar in fapt este o arta, Freud, Jung, Adler, Fromm etc am enumerat doar cativa din psihanalistii a caror contributie in psihoterapie a subliniat aceasta nuanta de arta a procesului terapeutic. Desi exista domenii si psihoterapii, exemplu CBT (Cognitive Behavioral Therapy), care doreste sa fie stiintifica si are un cadru strans, clar, cu etape concrete, alegerea si succesul acestor tehnci tin de experienta si maiestria terapeutului.

            In planul perceptie populare psihoterapia este un act asimilat celui medical si reprezinta o extensie a psihiatriei si psihologiei. Psihiatria si psihologia ofera cadrul structural stiintific, modalitatea de a cataloga, incadra si structura tulburarile psihice si suferintele umane. Tot aceste doua stiinte ofera si un model terapeutic, un ghid pornind de la boala, diagnostic spre actul de vindecare.

            In literatura de specialitate actuala fiecare autor ne ofera exemple de cazuri (vezi Susan Forward, Irvin Yalom  etc), dar din punctul meu de vedere litratura filosofica ne ofera cea mai mare paleta de cazuistica si analiza de care am putea avea nevoie. Problematicile existentiale ale fiecarui om: moarte, viata, iubire, suferinta, distrugere, trauma, societate etc care il aduc in terapie au fost amplu dezbatute si analizate in filosofie inca din cele mai vechi timpuri.

            In cabinet, este usor sa pierdem din vedere umanitatea si evolutia abordarii tuturor acestor problematici, si sa ne imaginam ca psihologia si psihatria reprezinta intregul raspuns in actul psihoterapeutic, dar toate aceste intrebari, suferinte si problematici au mai fost puse in diverse momente, de diversi oameni si in diverse contexte. Astfel experienta atator de multe perspective umane se transforma in intrumente de lucru terapeutice.

            Din punctul meu de vedere, actul psihoterapeutic transcede perspectiva psihiatrica si psihologica, intr-un act de pura intelegere umana din toate perspectivele sale.

            Unii psihanalisti si psihoterapeuti, au inteles ca nu este suficienta perspectiva psihologica/ psihiatrica, fara un cadru mai larg de intelegere a omului. Erich Fromm cste un bun exemplu de specialist care foloseste in actul terapeutic mai multe stiinte: psihologia, psihanaliza, sociologia si etica.

            Personal cred ca diagnosticul a devenit noua filosofie a suferintei umane. Diagnosticul pare ca explica, ofera un inteles al existentei umane, este facil, da senzatia aparenta de analiza, dar nu mai obliga spre introiectie.

            Poate de aceea opera lui Erich Fromm aduce atat de multa valoare actului terapeutic. In cursurile sale el il cita frecvent pe Terențiu „Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin”[1] pentru a sublinia umanitatea si complexitatea din noi. Este o invitatia spre mai mult decat limitarea unui diagnostic. Iar in opera lui Erich Fromm, desi foloseste cadrul psihanalitic de referinta, el nu blocheaza actul de cunoastre si vindecare prin diagnostice. Acest mod de abordare apare in opera mai multor terapeuti de succes (succesul fiind cel dat de pacientii lor), care au ales sa pastreze psihiatria si psihologia ca pietre-bloc de temelie, de unde sa inceapa constructia in actul terapeutic individual folosind in fapt o abordare umanista filosofica. Tocmai acest lucru poate l-a facut pe Erich Fromm sa renunte la un capitol, in cartea sa „Avea sau a fi”, chiar inainte de a fi trimisa la tipar, capitolul „Pașii către a fi” ar fi reprezentat o directie limitativa, ne exploratoare. Desi in timpul vietii sale articole de genul „5 pasi spre fericire” nu reprezentau main-stream-ul, dorinta de a ajuta si de -a oferi instrumente a creat un astfel de articol, dar a recunoscut totusi in el potentialul neproductiv al lui.          

            In esenta sa psihoterapia si actul terapeutic este, sau ar trebui sa fie, forma practica a deontologie Kantiene: „Omul și în genere orice ființă rațională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc”.


[1] Irvin Yalom– The Gift of Therapy: An Open Letter to a New Generation of Therapists and Their Patients, HarperCollins, 1993

Aristotel – Etica Nicomahica- Editura Antet Revolution 2003

Erich Fromm  A avea sau a fi?  Traducere din engleză de Octavian Cocoș  TREI 2013 

 

Puterea lucrurilor nespuse

Energia lucrurilor nespuse prinde rădăcini în fiinţa noastră ca un copac care creşte strâmb, distorsionat.
O văd în fiecare zi, atât în cabinet cât și în viaţa personală la prieteni sau la necunoscuţi.

De cele mai multe ori această energie vine din furia nerostită, din durerea neîmpărtăşita, din frică, dar şi din iubirea nespusă.

Energia celor nespuse consumă până la obsesie sau doare până la boală.

„Aş fi vrut să-i spun, dar…”, buzele muşcate pentru a nu lăsa sunetele să iasă, înghiţitul în sec sau nodul în gât sunt semne ale dorinţei înfrânate de a vorbi, de a spune cu adevărat ce simţim sau ce vrem cu adevărat să spunem în acel moment.

Durerea, furia, frica, sunt mușcate sau înghiţite pentru a nu fi lăsate să iasă pe gură însoţite de cuvinte.

Suntem educaţi de timpuriu : „Dacă nu ai ceva bun de spus mă bine taci” sau „nu-i frumos să spui aşa” sau „Gata, nu mai plânge că e ruşine” sau „Termină cu crizele că mă faci de râs”.

Mulţi am fost crescuţi aşa și am învăţat din copilărie că emoţiile puternice nu sunt acceptate. Disperarea adultului încercând să determine copilul să se oprească din plâns prin orice metodă posibilă transmite un singur mesaj: nu e bine să plângi, nu pot să îţi accept sau să îţi duc suferinţa sau furia.

Aşa învăţăm să ne muşcăm buzele, să nu mai spunem .

Nu ne spunem ce simţim sau ce vrem cu adevărat să spunem, cel mult povestim unui prieten care ne confirmă că „nu e bine să spui”.

“Mi-aş fi dorit să pot să îi spun că am nevoie să mă ţină în braţe”

“Aş fi vrut să îi pot spune că îl/o iubesc, dar acum e prea târziu”

“Vreau să îi pot spune că sunt furios”

Acestea sunt doar câteva exemple, dar cu siguranţă nu sunt străine multora dintre noi. Sunt lucruri care rămân nespuse, dar undeva în mintea noastră sau în sufletul nostru ele au putere și rămân acolo să ne ghideze şi de multe ori să ne chinuie.

Încrengăturilor tuturor acestor lucruri nespuse sunt mari şi puternice:

– comportament pasiv agresiv: nu pot să îţi spun ce vreau cu adevărat, dar te sabotez

– raportul nostru cu autoritatea: nu îndrăznesc, în relaţia cu persoanele care reprezintă orice formă de autoritate, să spun, de frică unor repercusiuni

– nevoia /dorinţa de a fi bine văzuţi în societate etc

Sunt doar câteva exemple dar încrengăturile le simţim fiecare din noi în viaţa personală. Chiar şi acea frică , așa cum povestea un client: “ Știu că nimeni nu-mi spune nimic în faţă, dar a ajuns să îmi fie frică să întorc spatele, pentru tot ce se va spune când nu sunt acolo”

Nevoia de o comunicare reală, sinceră şi autentică există în fiecare din noi, dar este umbrită de frică… Şi în cabinet nu există client care la un moment dat să nu spună ceva de genul: Am voie să spun aşa ceva? Pot să vorbesc despre lucrurile astea?

Sunt foarte multe lucruri de spus, de împărtăşit şi mă bucur că am oportunitatea de a le spune şi aici.

Psihoterapia experienţială

colaj
Însuşi numele acestei terapii ne de înţeles este vorba despre o psihoterapie care implică acţiune, mişcare, activitate, spre deosebire de psihoterapia tradiţională care se bazează pe vorbire.
  Psihoterapia experienţială înglobează mai multe psihoterapii pe care le-a transformat în metode şi tehnici pentru a încuraja clienţii identifice şi abordeze problemele ascunse sau subconştiente prin activităţi, cum ar fi jocuri de rol, imagini ghidate etc. şi împreună cu clientul analizează şi restructureazădeblochează şi activează resurse, ajută clientul şregăsească sensul şi propria valoare, vindece traume, integreze experienţe.
   Psihoterapia experienţială se adaptează la client, încercând prin orice metodă creativă ajute clientul aflat în dificulate se descoperă pe sine şi restructureze. Astfel de metode sunt: postură, ritm, mişcare şi dans, improvizaţie meloritmică şi sonoră a expresiei creatoare vizuale – plastică, grafică, modelaj, colaj; improvizaţia creatoare constructivă bazată pe valoarea proiectivă a elementelor naturale – scoici, pietre, cristale, lut, scoarţă de copac, frunze, ramuri, seminţe etc.; improvizaţie metaforică şi narativă (verbală) cu şi fără suport proiectiv – fractali, creaţie foto, expresie plastică, sonoră saucorporală, obiecte investite simbolic,etc.; scenariul şi jocul simbolic, construcţia de măşti şi lucrul terapeutic cu măşti şi marionete, etc.

Unul dintre multele avantaje ale terapiei experienţială este faptul experienţele şi activităţile care formează nucleul procesului oferă oportunităţi pentru terapeut pentru a observa clienţii în situaţii în care aceștia nu sunt axaţi pe terapia în sine
De exemplu, în cadrul unei şedinţe de psihoterapie prin improvizaţie creatoare (colaj, grafică etc) clientul va fi probabil axat pe completarea unei sarcini atribuite şi va fi mult mai probabil lase garda jos decât ar fi în timpul unei sesiuni de terapie individuală sau grup tradiţional .

Aşa
cum scrie şi pe sitetul Societăţii de Psihoterapie Experențială din România, această psihoterapie are “consonanțe şi interferenţe teoretice cu terapia analitică şi alte terapii psihodinamice, terapia gestalt, terapiile creative de grup, P.N.L., logoterapia, terapia transgeneratională şi psihogenealogică, unele abordări transpersonale şi meditative, alte terapii experiențiale (de ex. terapia narativă de familie, terapia focusată emoţional a lui Leslie Greenberg, psihodramă moreniană, psihoterapia contextual-modulară a lui Francis Macnab, terapia centrată pe trauma).”

Psihoterapia
experențială pentru mine a avut un rol deosebit, deoarece m-a ajută într-un mod delicat şi neinvaziv descopăr şi să dezvolt resurse care altfel ar fi trecut neobservate. Astfel, am experimentat de-a lungul timpului diferite tehnici şi metode care m-au ajutat atât la nivel personal cât şi în cabinet.
Această psihoterapie este utilă în cazurile în care persoanele au defense majoare, cărora le este foarte dificil vorbească, prin tehnicile creative mecanismele de apărare sunt folosite în favoarea clientului ajutându-l restructureze sau transforme experienţe de viaţă.
Deşi împrumută tehnici şi din psihanaliză, în general, în această metodă, specialiştii sunt mai axaţi pe acţiune şi uneorii clienţii simt nevoia vorbească mai mult. Un alt dezavantaj al metodei este uneori se confundă cu terapiile alternative. În general, mai ales la noi în ţară, psihoterapeuţii experențialişti au o abordare mai spirituală a vieţiisunt deschişi la nou şi la tot ce este spiritual. Prin urmare, sunt colegi care au o abordare mai creştin ortodoxă sau alţii mai mult în zona budistă, de exemplu, yoga, meditaţii etc. În fapt, acestea ţin de personalitatea psihoterapeutului şi de credinţele acestuia, dar este important ca un psihoterapeut fie cât mai deschis, aibă cunoştinţe despre valorile şi credinţele clientului, fără a le impune pe ale sale

Psihoterapeut Cristina Enescu