Arta psihoterapiei

Psihoterapia transcende ştiinţa; psihologia, psihiatria, filosofia, antropologia, sociologia sunt doar câteva din ştiinţele pe care se bazează ştiinţa psihoterapiei. Dar aşa cum au spus-o mulţi înaintea mea, psihoterapia este mai mult o artă decât o ştiinţă. 

Azi, încă o dată, am văzut câtă responsabilitate implică arta vindecării în orice proces terapeutic. Când o persoană intră în cabinet întinde în palmă esenţa a ceea ce este, în forma cea mai delicată şi mai vulnerabilă cu putinţă. Acolo, în intimitatea propriei fiinţe eşti primit pentru a-l susţine în procesul vindecării.

Este nevoie de mult, mult mai mult decât înmagazinarea de cunoştinţe din diverse studii, cărţi şi conferinţe. Eu cred că în actul terapeutic psihoterapeutul trebuie să fie în primul rând om. Căci din umanitatea lui, terapeutică, se va naşte din nou un om, care de această dată va învăţa să se iubească şi să se accepte aşa cum este. Dar aşa cum copiii nu pot creşte neoglindiţi în umanitatea ochilor părinţilor (sau a celor care îi cresc)  şi din terapie e greu să creşti când nu te vezi oglindit în umanitatea terapeutului tău.

Fiecare persoană este specială, unică, iar durerea, suferinţa, iau pentru fiecare forme şi intensităţi atât de diferite, încât nu pot fi tratate toate la fel, pe un singur model, un singur tipar, ci într-un mod adaptat şi adaptativ, care să aibă sens pentru fiecare persoană în parte, pentru a putea creşte, evolua, dezvolta.

Când aproape ţii în palmă sufletul unui om, îl tratezi în primul rând cu respect, compasiune, iubire şi abia la final cu metode, tehnici şi cunoştinţe.

Am scris aceste rânduri având în minte toate acele persoane vulnerabile care au fost rănite cu intenţie în timpul unui proces terapeutic. Pentru toate acele persoane pentru care profesionistul, care trebuia să îi ajute în procesul de vindecare a devenit un agresor, să ştie cum ar trebui să fie în cabinet un psihoterapeut profesionist.

Puterea lucrurilor nespuse

Energia lucrurilor nespuse prinde rădăcini în fiinţa noastră ca un copac care creşte strâmb, distorsionat.
O văd în fiecare zi, atât în cabinet cât și în viaţa personală la prieteni sau la necunoscuţi.

De cele mai multe ori această energie vine din furia nerostită, din durerea neîmpărtăşita, din frică, dar şi din iubirea nespusă.

Energia celor nespuse consumă până la obsesie sau doare până la boală.

„Aş fi vrut să-i spun, dar…”, buzele muşcate pentru a nu lăsa sunetele să iasă, înghiţitul în sec sau nodul în gât sunt semne ale dorinţei înfrânate de a vorbi, de a spune cu adevărat ce simţim sau ce vrem cu adevărat să spunem în acel moment.

Durerea, furia, frica, sunt mușcate sau înghiţite pentru a nu fi lăsate să iasă pe gură însoţite de cuvinte.

Suntem educaţi de timpuriu : „Dacă nu ai ceva bun de spus mă bine taci” sau „nu-i frumos să spui aşa” sau „Gata, nu mai plânge că e ruşine” sau „Termină cu crizele că mă faci de râs”.

Mulţi am fost crescuţi aşa și am învăţat din copilărie că emoţiile puternice nu sunt acceptate. Disperarea adultului încercând să determine copilul să se oprească din plâns prin orice metodă posibilă transmite un singur mesaj: nu e bine să plângi, nu pot să îţi accept sau să îţi duc suferinţa sau furia.

Aşa învăţăm să ne muşcăm buzele, să nu mai spunem .

Nu ne spunem ce simţim sau ce vrem cu adevărat să spunem, cel mult povestim unui prieten care ne confirmă că „nu e bine să spui”.

“Mi-aş fi dorit să pot să îi spun că am nevoie să mă ţină în braţe”

“Aş fi vrut să îi pot spune că îl/o iubesc, dar acum e prea târziu”

“Vreau să îi pot spune că sunt furios”

Acestea sunt doar câteva exemple, dar cu siguranţă nu sunt străine multora dintre noi. Sunt lucruri care rămân nespuse, dar undeva în mintea noastră sau în sufletul nostru ele au putere și rămân acolo să ne ghideze şi de multe ori să ne chinuie.

Încrengăturilor tuturor acestor lucruri nespuse sunt mari şi puternice:

– comportament pasiv agresiv: nu pot să îţi spun ce vreau cu adevărat, dar te sabotez

– raportul nostru cu autoritatea: nu îndrăznesc, în relaţia cu persoanele care reprezintă orice formă de autoritate, să spun, de frică unor repercusiuni

– nevoia /dorinţa de a fi bine văzuţi în societate etc

Sunt doar câteva exemple dar încrengăturile le simţim fiecare din noi în viaţa personală. Chiar şi acea frică , așa cum povestea un client: “ Știu că nimeni nu-mi spune nimic în faţă, dar a ajuns să îmi fie frică să întorc spatele, pentru tot ce se va spune când nu sunt acolo”

Nevoia de o comunicare reală, sinceră şi autentică există în fiecare din noi, dar este umbrită de frică… Şi în cabinet nu există client care la un moment dat să nu spună ceva de genul: Am voie să spun aşa ceva? Pot să vorbesc despre lucrurile astea?

Sunt foarte multe lucruri de spus, de împărtăşit şi mă bucur că am oportunitatea de a le spune şi aici.

Psihoterapia experienţială

colaj
Însuşi numele acestei terapii ne de înţeles este vorba despre o psihoterapie care implică acţiune, mişcare, activitate, spre deosebire de psihoterapia tradiţională care se bazează pe vorbire.
  Psihoterapia experienţială înglobează mai multe psihoterapii pe care le-a transformat în metode şi tehnici pentru a încuraja clienţii identifice şi abordeze problemele ascunse sau subconştiente prin activităţi, cum ar fi jocuri de rol, imagini ghidate etc. şi împreună cu clientul analizează şi restructureazădeblochează şi activează resurse, ajută clientul şregăsească sensul şi propria valoare, vindece traume, integreze experienţe.
   Psihoterapia experienţială se adaptează la client, încercând prin orice metodă creativă ajute clientul aflat în dificulate se descoperă pe sine şi restructureze. Astfel de metode sunt: postură, ritm, mişcare şi dans, improvizaţie meloritmică şi sonoră a expresiei creatoare vizuale – plastică, grafică, modelaj, colaj; improvizaţia creatoare constructivă bazată pe valoarea proiectivă a elementelor naturale – scoici, pietre, cristale, lut, scoarţă de copac, frunze, ramuri, seminţe etc.; improvizaţie metaforică şi narativă (verbală) cu şi fără suport proiectiv – fractali, creaţie foto, expresie plastică, sonoră saucorporală, obiecte investite simbolic,etc.; scenariul şi jocul simbolic, construcţia de măşti şi lucrul terapeutic cu măşti şi marionete, etc.

Unul dintre multele avantaje ale terapiei experienţială este faptul experienţele şi activităţile care formează nucleul procesului oferă oportunităţi pentru terapeut pentru a observa clienţii în situaţii în care aceștia nu sunt axaţi pe terapia în sine
De exemplu, în cadrul unei şedinţe de psihoterapie prin improvizaţie creatoare (colaj, grafică etc) clientul va fi probabil axat pe completarea unei sarcini atribuite şi va fi mult mai probabil lase garda jos decât ar fi în timpul unei sesiuni de terapie individuală sau grup tradiţional .

Aşa
cum scrie şi pe sitetul Societăţii de Psihoterapie Experențială din România, această psihoterapie are “consonanțe şi interferenţe teoretice cu terapia analitică şi alte terapii psihodinamice, terapia gestalt, terapiile creative de grup, P.N.L., logoterapia, terapia transgeneratională şi psihogenealogică, unele abordări transpersonale şi meditative, alte terapii experiențiale (de ex. terapia narativă de familie, terapia focusată emoţional a lui Leslie Greenberg, psihodramă moreniană, psihoterapia contextual-modulară a lui Francis Macnab, terapia centrată pe trauma).”

Psihoterapia
experențială pentru mine a avut un rol deosebit, deoarece m-a ajută într-un mod delicat şi neinvaziv descopăr şi să dezvolt resurse care altfel ar fi trecut neobservate. Astfel, am experimentat de-a lungul timpului diferite tehnici şi metode care m-au ajutat atât la nivel personal cât şi în cabinet.
Această psihoterapie este utilă în cazurile în care persoanele au defense majoare, cărora le este foarte dificil vorbească, prin tehnicile creative mecanismele de apărare sunt folosite în favoarea clientului ajutându-l restructureze sau transforme experienţe de viaţă.
Deşi împrumută tehnici şi din psihanaliză, în general, în această metodă, specialiştii sunt mai axaţi pe acţiune şi uneorii clienţii simt nevoia vorbească mai mult. Un alt dezavantaj al metodei este uneori se confundă cu terapiile alternative. În general, mai ales la noi în ţară, psihoterapeuţii experențialişti au o abordare mai spirituală a vieţiisunt deschişi la nou şi la tot ce este spiritual. Prin urmare, sunt colegi care au o abordare mai creştin ortodoxă sau alţii mai mult în zona budistă, de exemplu, yoga, meditaţii etc. În fapt, acestea ţin de personalitatea psihoterapeutului şi de credinţele acestuia, dar este important ca un psihoterapeut fie cât mai deschis, aibă cunoştinţe despre valorile şi credinţele clientului, fără a le impune pe ale sale

Psihoterapeut Cristina Enescu