Puterea lucrurilor nespuse

Energia lucrurilor nespuse prinde rădăcini în fiinţa noastră ca un copac care creşte strâmb, distorsionat.
O văd în fiecare zi, atât în cabinet cât și în viaţa personală la prieteni sau la necunoscuţi.

De cele mai multe ori această energie vine din furia nerostită, din durerea neîmpărtăşita, din frică, dar şi din iubirea nespusă.

Energia celor nespuse consumă până la obsesie sau doare până la boală.

„Aş fi vrut să-i spun, dar…”, buzele muşcate pentru a nu lăsa sunetele să iasă, înghiţitul în sec sau nodul în gât sunt semne ale dorinţei înfrânate de a vorbi, de a spune cu adevărat ce simţim sau ce vrem cu adevărat să spunem în acel moment.

Durerea, furia, frica, sunt mușcate sau înghiţite pentru a nu fi lăsate să iasă pe gură însoţite de cuvinte.

Suntem educaţi de timpuriu : „Dacă nu ai ceva bun de spus mă bine taci” sau „nu-i frumos să spui aşa” sau „Gata, nu mai plânge că e ruşine” sau „Termină cu crizele că mă faci de râs”.

Mulţi am fost crescuţi aşa și am învăţat din copilărie că emoţiile puternice nu sunt acceptate. Disperarea adultului încercând să determine copilul să se oprească din plâns prin orice metodă posibilă transmite un singur mesaj: nu e bine să plângi, nu pot să îţi accept sau să îţi duc suferinţa sau furia.

Aşa învăţăm să ne muşcăm buzele, să nu mai spunem .

Nu ne spunem ce simţim sau ce vrem cu adevărat să spunem, cel mult povestim unui prieten care ne confirmă că „nu e bine să spui”.

“Mi-aş fi dorit să pot să îi spun că am nevoie să mă ţină în braţe”

“Aş fi vrut să îi pot spune că îl/o iubesc, dar acum e prea târziu”

“Vreau să îi pot spune că sunt furios”

Acestea sunt doar câteva exemple, dar cu siguranţă nu sunt străine multora dintre noi. Sunt lucruri care rămân nespuse, dar undeva în mintea noastră sau în sufletul nostru ele au putere și rămân acolo să ne ghideze şi de multe ori să ne chinuie.

Încrengăturilor tuturor acestor lucruri nespuse sunt mari şi puternice:

– comportament pasiv agresiv: nu pot să îţi spun ce vreau cu adevărat, dar te sabotez

– raportul nostru cu autoritatea: nu îndrăznesc, în relaţia cu persoanele care reprezintă orice formă de autoritate, să spun, de frică unor repercusiuni

– nevoia /dorinţa de a fi bine văzuţi în societate etc

Sunt doar câteva exemple dar încrengăturile le simţim fiecare din noi în viaţa personală. Chiar şi acea frică , așa cum povestea un client: “ Știu că nimeni nu-mi spune nimic în faţă, dar a ajuns să îmi fie frică să întorc spatele, pentru tot ce se va spune când nu sunt acolo”

Nevoia de o comunicare reală, sinceră şi autentică există în fiecare din noi, dar este umbrită de frică… Şi în cabinet nu există client care la un moment dat să nu spună ceva de genul: Am voie să spun aşa ceva? Pot să vorbesc despre lucrurile astea?

Sunt foarte multe lucruri de spus, de împărtăşit şi mă bucur că am oportunitatea de a le spune şi aici.

La ce școală să mergă copilul?

În ultimul timp, odată cu creșterea copilului, s-au schimbat și discuțiile cu prietenii și părinții.

Principala temă de discuție este în jurul școlii: la ce școală să mergă copilul de stat sau privată (cine își permite?!), sau dacă alege școala de stat, care să fie? Desigur, cel mai important aspect este frica părinților în legătură cu faptul că vor începe copii lor școala. Împărtășesc și eu această teamă…

Am fost de curând la o școală din provincie, în sala mare erau copii de toate vârstele. Era agitație mare. De la copii de grădiniță la copii de clasa a patra. Toata lumea era drăguță și bineintenționată. Uitându-mă la acești copii cuminți în scaunele lor, m-a lovit frica. Am simțit acea teamă, deși am tot analizat și reanalizat ce se activează în mine odată cu plecarea copilului la școală, acum, brusc, îmi era clar: sistemul, acum este îmbunătățit, dar nu schimbat.

Îmi amintesc și acum cum ateriza un catalog în cap dacă nu eram cuminți în bănci, în liniște și cu mâinile la spate. Azi, copii nu mai sunt bătuți să stea locului, dar trebuie încă să stea cuminți în bancă, să asculte ce li se predă. Să supravietuiască acele câteva ore pe zi școlii. Resemnați.

Unii părinți își spun și eu am trecut prin asta și copilul meu va face față. Da, așa este! Din generația mea, cu toții am supraviețuit școlii, dar ne doare sufletul să ne vedem copii că la rândul lor se vor transforma în supraviețuitori ai unui sistem. Sunt mulți părinți care își doresc ca școala să nu traumatizeze copii, ca educația să nu se facă pe bază de teamă, din frică pentru ce ar putea să le facă profesorii.

Și eu am temeri, însă cred cu tărie că “omul sfințește locul” și, în cele din urmă, indiferent de ce școală alegem, este important să descoperim la catedre oameni minunați, dăruiți pedagogiei.

Psihoterapeut Cristina Enescu

Mulţi copii nu sunt pregătiţi pentru grădiniţă …

La gradiniaUn studiu recent întărește o idee intuită de mulţi părinţi
Educaţia în grădiniţe şi-a mutat atenția de pe dobândirea şi dezvoltarea de abilităţi sociale şi emoţionale, cum ar fi auto-reglarea, spre aptitudini academice. Totuși, la noi în ţară, nu putem vorbi despre o mutare a atenţiei în acest sens, deoarece în trecut educaţia preşcolară nu se focaliza pe educaţia socială şi emoţională a copilului. Ce s-a schimbat este nevoia de mai multe abilităţi academice şi tot mai devreme.
Când cel mic a început grădiniţă, la un an şi patru luni, la el în grupă erau părinţi, ai căror copii erau de aceeaşi vârstă, care puneau însă foarte mare presiune pe educatoare insiste cu copii lor înveţe alfabetul. La un an şi patru luni ştiau deja numere şi erau foarte nemulţumiţi educatoarele nu continuau munca părinţilor .
Mulţi copii au nevoie, când încep grădiniţă, înveţe şi dezvolte alte abilităţi, precum autoreglarea.

Ce este autoreglarea?

Comportamental, autoreglarea este abilitatea de a acţiona în interesul propriu pe termen lung şi în concordanţă cu valorile personale. Violarea propriilor valori aduce cu sine sentimente de vinovăţie, ruşine şi anxietate, iar acestea subminează bunăstarea.
Emoţional, autoreglarea este abilitatea de a te calma sau de a te linişti atunci când eşti supărat şi de a te înveseli atunci când eşti trist.

Autoreglarea este un sistem de management personal conştient care implică procesul de ghidare al propriilor gânduri, comportamente şi sentimente pentru a atinge obiectivele. Autoreglarea constă în mai multe etape, iar indivizii trebuie să funcţioneze ca persoane care contribuie la propria lor motivaţie, comportament şi dezvoltare în cadrul unei reţele de influenţe care interacţionează reciproc.

Roy Baumeister (2007), consideră aceasta are patru componente:
– Standarde: ale comportamentului dorit
– Motivaţie: pentru a îndeplini standardele
– Monitorizare: situaţiilor şi gândurilor care afectează standardele
– Voinţă: puterea internă pentru a controla impulsurile

Mulţi copii la vârsta la care încep grădiniţă (în jur de 3 ani) încă învaţă îşi controleze comportamentul şi au nevoie de sprijin emoţional pentru a dezvolta această aptitudine.
Studiul, făcut pe copii cu vârste între 3 şi 7 ani din America, subliniază faptul sunt diferenţe foarte mari între copii, unii sunt pregătiţi încă de la 3 ani intre într-un sistem educaţional, alţii nu dezvoltă nici mai târziu auto-controlul.
Este important în grădiniţă se pună accent pe educaţia emoţională şi socială a copiilor, pe deprinderea autoreglării, și să lăsăm educaţia academică pentru şcoală.
Dacă puteţi ajuta copii dezvoltate această abilitate fundametală de autoreglare comportamentală, aceştia vor avea beneficii educaţionale mult mai mari in viitor” a declarat Ryan Bowles, profesor asociat la Departamentul de Dezvoltare Umană şi Studii de familie MSUs. 

Autorii studiului au prezentat un exerciţiu, ce poate fi folosit şi de educatori în clase pentru a vedea nivelul de autoreglare al copiilor:
„Cap, Picioare (degetele de la picioare), Genunchi şi Umeri” copiii mici sunt instruiţi facă exact opusul a ceea ce li se spune. În cazul în care li se spune atingă capul, de exemplu, acesta ar trebui atingă degetele de la picioare. Această capacitate de a face opusul a ceea ce doresc facă în mod natural şi rămână concentrat pentru întreagă sarcina implică autoreglare.

În
cadrul studiului au apărut trei tipuri:
– copii cu o dezvoltare timpurie
– copii cu o dezvoltare medie
copii cu o dezvoltare târzie
În medie copii cu o dezvoltare târzie erau în urmă celor cu dezvoltare medie cam cu 6-12 luni şi cu aproximativ 18 luni în urma celor cu dezvoltare timpurie
Dezvoltarea auto-controlului a fost legată de o serie de factori cheie: gen (băieţii au prezentat o dezvoltare mai târzie), competenţe lingvistice şi nivelul de educaţie al mamei. 
„Este bine cunoscut faptul autoreglarea este crucială pentru a ajuta copii obţină un salt timpuriu în educaţie, de la matematică la alfabetizare – întradevăr toate abilităţile pe care le învaţă în şcoală„, a spus Bowles. „Deci, copiii care se dezvoltă mai târziu sunt întradevăr lipsiţi de aceste mari oportunităţi. Ei sunt deja în urmă.” (Studiul )

Poate este timpul  încurajăm, acolo unde este cazul, educatorii se concentreze pe educaţia socială şi emoţională a copiilor în gradiniţă, tocmai pentru a le oferi şansa unor rezultate mult mai bune în şcoală

Personal sunt fericită, o dată cu schimbarea grădiniţei am găsit şi educatori minunaţi care pun pe primul loc copilul şi nevoile lui emoţionale şi pentru acest lucru voi fi întotdeauna profund recunoscătoare.

Psihoterapeut Cristina Enescu