Puterea lucrurilor nespuse

Energia lucrurilor nespuse prinde rădăcini în fiinţa noastră ca un copac care creşte strâmb, distorsionat.
O văd în fiecare zi, atât în cabinet cât și în viaţa personală la prieteni sau la necunoscuţi.

De cele mai multe ori această energie vine din furia nerostită, din durerea neîmpărtăşita, din frică, dar şi din iubirea nespusă.

Energia celor nespuse consumă până la obsesie sau doare până la boală.

„Aş fi vrut să-i spun, dar…”, buzele muşcate pentru a nu lăsa sunetele să iasă, înghiţitul în sec sau nodul în gât sunt semne ale dorinţei înfrânate de a vorbi, de a spune cu adevărat ce simţim sau ce vrem cu adevărat să spunem în acel moment.

Durerea, furia, frica, sunt mușcate sau înghiţite pentru a nu fi lăsate să iasă pe gură însoţite de cuvinte.

Suntem educaţi de timpuriu : „Dacă nu ai ceva bun de spus mă bine taci” sau „nu-i frumos să spui aşa” sau „Gata, nu mai plânge că e ruşine” sau „Termină cu crizele că mă faci de râs”.

Mulţi am fost crescuţi aşa și am învăţat din copilărie că emoţiile puternice nu sunt acceptate. Disperarea adultului încercând să determine copilul să se oprească din plâns prin orice metodă posibilă transmite un singur mesaj: nu e bine să plângi, nu pot să îţi accept sau să îţi duc suferinţa sau furia.

Aşa învăţăm să ne muşcăm buzele, să nu mai spunem .

Nu ne spunem ce simţim sau ce vrem cu adevărat să spunem, cel mult povestim unui prieten care ne confirmă că „nu e bine să spui”.

“Mi-aş fi dorit să pot să îi spun că am nevoie să mă ţină în braţe”

“Aş fi vrut să îi pot spune că îl/o iubesc, dar acum e prea târziu”

“Vreau să îi pot spune că sunt furios”

Acestea sunt doar câteva exemple, dar cu siguranţă nu sunt străine multora dintre noi. Sunt lucruri care rămân nespuse, dar undeva în mintea noastră sau în sufletul nostru ele au putere și rămân acolo să ne ghideze şi de multe ori să ne chinuie.

Încrengăturilor tuturor acestor lucruri nespuse sunt mari şi puternice:

– comportament pasiv agresiv: nu pot să îţi spun ce vreau cu adevărat, dar te sabotez

– raportul nostru cu autoritatea: nu îndrăznesc, în relaţia cu persoanele care reprezintă orice formă de autoritate, să spun, de frică unor repercusiuni

– nevoia /dorinţa de a fi bine văzuţi în societate etc

Sunt doar câteva exemple dar încrengăturile le simţim fiecare din noi în viaţa personală. Chiar şi acea frică , așa cum povestea un client: “ Știu că nimeni nu-mi spune nimic în faţă, dar a ajuns să îmi fie frică să întorc spatele, pentru tot ce se va spune când nu sunt acolo”

Nevoia de o comunicare reală, sinceră şi autentică există în fiecare din noi, dar este umbrită de frică… Şi în cabinet nu există client care la un moment dat să nu spună ceva de genul: Am voie să spun aşa ceva? Pot să vorbesc despre lucrurile astea?

Sunt foarte multe lucruri de spus, de împărtăşit şi mă bucur că am oportunitatea de a le spune şi aici.