Nefericirea de a fi nefericit

Fericirea a devenit un clişeu, un slogan al campaniilor publicitare. Reclamele vând fericire sau ideea de fericire. O fericire permanentă, radiantă, aproape maniacală. Trebuie să fim fericiţi când cumpărăm iaurt, detergent, benzină, casă, chiar şi când luăm medicamente. Toate reclamele ne programează spre ideea de a fi fericit aşa cum sunt acei tineri care beau sucurile din reclamă sau doamna aceea care mănâncă până i se face rău dar ia o pastilă şi poate mânca din nou fericită. Eşti fericit când poţi să îţi faci un credit nou apoi să plăteşti rate pentru a pleca într-o excursie cool (sau care o mai fi fiind cuvântul la modă acum), eşti fericit după ce sugi o bomboană care îţi alungă miraculos răceala în 2 minute. Aţi înţeles ideea…

În realitate este altfel. În realitate nu eşti într-o stare permanentă de fericire aşa cum sugerează reclamele sau social media, bloggerii de life style sau parenting.

În realitate vânăm fericirea aceea idealizată pe care o vedem la alţii pe Facebook, în reclame şi în filme, şi pare că pentru noi rămâne doar… nefericirea.

“Eu când o să fiu aşa fericit?” sau “ Vin deja de o lună la terapie şi tot nu sunt fericit!”

Nefericirea de a nu fi fericit .  “Nu sunt la fel de fericit precum ceilalţi. Ceilalţi par mai fericiţi decât mine.” Sau mai bine zis, nefericirea de a nu fi la fel de fericit ca alții. Sau aşa ni se pare.

Ne comparăm cu cei din jur, până şi în ceea ce priveşte fericirea.

Când eram în facultate, a fost un curs al doamnei profesoare Zamfir în legătură cu fericirea. Ce îmi amintesc din acel curs este că vorbea despre cum măsurăm fericirea: Un Feric, doi Ferici? Cine are mai mulţi Ferici? ( găsiţi mai mult pe această temă în cărţile doamnei profesoare, cu siguranţă). Acum ne măsurăm fericirea prin like-urile de la Facebook.  Nu pare foarte dramatic sau grav , dar este suficient pentru a ne simţi mai trişti, mai depresivi . Poate că vă gândiţi „nu eu, ceilalți” şi vă gândiţi citind aceste rânduri la cei din jurul dvs. la care aţi observat fenomenul… dar niciodată “mie” .

“Nefericirea de a fi nefericit.” Aceste cuvinte au rămas cu mine de ceva timp, îi aparţin lui Edith Wiesskopf – Joelson, citată de Viktor Frankl în “Omul în căutarea sensului vieţii”, și pentru mine au dus la o analiză atentă a vieţii, a semnificaţiei fericirii şi nefericirii în ziua de azi. Întâlnesc aproape zilnic persoane care îmi spun: „am tot ce mi-am dorit, dar sunt complet nefericit”.

Nefericit că toate aceste lucruri nu ne aduc fericirea, poate doar bucuria de moment, dar fericirea… aceea vine din noi înşine, o creăm noi, în fiecare moment prin sensul pe care ni-l dăm nouă şi vieţii noastre.

Psih. Cristina Enescu

3 surse de reziliență

 

 

V-aţi întrebat vreodată, în momentele dificile ale vieţii, ce face totul să fie atât de greu? Sau, cum de unele persoane în situaţii similare se pare că se descurcă mai bine? De ce unele persoane care trec prin situaţii foarte stresante nu sunt afectate din punct de vedere psihologic?

Numim această capacitate de adaptare pozitivă la situaţii stresante sau dificile „reziliență”.

Acest termen a fost introdus în limbajul specialiştilor de Emmy Werner, psiholog american, al cărei studiu longitudinal pe întreaga populaţie de copii născută în 1955 în insula Kauai a durat 40 de ani.

Prin acest studiu a dorit să afle în ce fel afectează mediul familial dezvoltarea unui copil.  Mulţi dintre copiii urmăriţi de acest studiu provin din medii cu risc ridicat. Chiar şi aşa, un sfert din aceşti copii, chiar dacă au fost expuşi la evenimente traumatizante sau au avut o copilărie grea,  au devenit adulţi competenţi, descurcăreţi , încrezători, în ciuda problemelor şi dificultăţilor prin care au trecut.

Reziliența acestor copii avea factori comuni. În viaţa fiecărui copil s-a găsit un adult suportiv, chiar dacă acesta nu a fost părintele. Chiar şi în situaţiile în care copiii proveneau din familii abuzive, acolo unde există o relaţie de ataşament cu un adult, fie el profesor, mătuşă, bonă etc, a ajutat copiii să devină rezilienţi.  Alt factor protector în viaţa copiilor a fost apartenenţa la o comunitate, și un exemplu ar fi  biserica.

Acest lucru l-am constat şi eu în practică: persoanele reziliente provenite din familii abuzive, întotdeauna povestesc de o persoană dragă care, într-un fel sau altul, le-a susţinut în perioadele dificile.

Alice Miller vorbeşte în cărţile sale despre martorul conştient şi ea se referă la acea persoană, un adult, care este un fel de martor al suferinţei persoanei provenite din familia abuzivă.

Faptul că toată suferinţa nu trece neobservată, că există o persoană care înţelege şi încearcă atât cât poate să susţină şi să ajute, are un imens beneficiu. În astfel de cazuri oricare dintre noi poate deveni sau poate să fie această persoană în viaţa unui copil abuzat sau a unei persoane provenite din o astfel de familie.

Ce au mai observat psihologii care au cercetat reziliența este că structura de reziliență se construieşte atunci când există permanență , continuitate în aceste relaţii.

Sursele de reziliență vin din credinţele noastre, din modul în care ne-am dezvoltat încă din copilărie aceste credinţe despre noi.

Eu am…

Eu pot…

Eu ştiu…

Copiii care au internalizat aceste 3 credinţe despre sine  sunt rezilienţi.

Putem cultiva în copii noştri reziliența urmărind permanent ca ei să îşi dezvolte aceste credinţe despre sine şi având o relaţie de încredere în care copilul să se simtă în siguranţă.

 

Analiză psiho-organică

Elemente din analiza lui Freud și a lui Jung, teoriile lui Reich, în măsura în care se referă la trup, Paul C. Boyesen le-a integrat începând cu anul 1970 într-o teorie completă cu derivarea unei tehnici terapeutice.

Ca metodă specifică în psihoterapie, analiza psiho-organică (POA) a fost dezvoltată de la începutul anilor 1970 ca o sinteză a psihanalizei și a trupului.

Inițiatorul Paul C. Boyesen a fondat această abordare a psihoterapiei asupra lucrării lui S. Freud, C.G. Jung și W. Reich în măsura în care Reich a înțeles semnificația corpului pentru psihoterapie. Din practica sa de a face parte din psihoterapia reichiană și cea neoreică, la începutul anilor 1970, Paul C. Boyesen a început să integreze experiențele și conceptele de psihanaliză în opera sa, de ex. transferul, contra-transfer, simbolic, imaginar, impulsuri reale, primare și secundare. POA formulează o etică specifică de intervenție, teorii specifice și metode de intervenție.

 

Adăugarea de noi aspecte specifice și lărgirea înțelegerii conceptelor de bază comune ale POA psihoterapie integrează inconștientul, proiecția și transferul într-un proces centralizat de terapie bazat pe client, ținând cont de senzațiile și experiența simțită de corp. Astăzi, datorită acestei evoluții, colegii și-au adăugat concluziile teoretice derivate din practica clinică în domeniul POA. În consecință, principiile de bază ale POA își găsesc aplicabilitatea în multe țări și în diverse domenii, cum ar fi psihoterapia, precum și consilierea, coaching-ul, managementul schimbării, instruirea în management, terapia prin pereche, prevenirea și reabilitarea.

 

Sursa: http://www.europsyche.org/